O oră cu o familie de gorile

ÎN ADÂNCURILE pădurii ecuatoriale din Republica Centrafricană se ascunde o comoară vie pe care puţini oameni au văzut-o. După o călătorie istovitoare de 12 ore cu maşina pe un drum anevoios, ajungem la Parcul Naţional Dzanga-Ndoki, o rezervaţie naturală neatinsă de om, situată în sud-vestul ţării, între Camerun şi Republica Congo. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu Makumba, o gorilă vestică, şi cu familia lui.

Ghidul ne îndeamnă să rămânem grupaţi şi să fim cu ochii-n patru, întrucât vom străbate cărările pe care merg elefanţii zilnic în căutarea hranei. Însă elefanţii nu sunt singura noastră grijă. „Dacă vedeţi o gorilă îndreptându-se ameninţătoare spre voi, ne spune ghidul, rămâneţi nemişcaţi şi uitaţi-vă în jos, nicidecum în ochii ei. N-o să vă facă niciun rău, o să facă doar multă gălăgie. Eu de obicei închid ochii şi mi-e mai uşor.“

Apoi ghidul îi predă ştafeta unui băştinaş, membru al populaţiei baAka, considerată un grup etnic de pigmei datorită staturii mici şi altor trăsături fizice. Acest băştinaş iscusit în urmărirea animalelor poate detecta, după cele mai vagi imagini, mirosuri şi sunete, prezenţa chiar şi a vietăţilor extrem de prudente. Roiuri agasante de albine ne dau târcoale, îngreunându-ne înaintarea. Ne străduim totuşi să ţinem ritmul cu călăuza noastră, care se strecoară cu paşi repezi prin desişul pădurii.

Nu după mult timp, ne găsim în inima pădurii sălbatice, unde puţini occidentali au pus piciorul vreodată. Brusc, călăuza noastră se opreşte şi, cu gesturi largi, ne arată un loc anume din apropierea cărării pe care mergem. Uitându-ne mai bine, observăm tufişuri şi iarbă culcate la pământ — semn că pui de gorilă se jucaseră acolo —, dar şi crengi rupte, decojite, adică „firimiturile“ rămase de la o gustare matinală. Emoţiile noastre cresc pe măsură ce înaintăm.

După aproximativ 3 km, călăuza încetineşte pasul. Pentru a nu speria gorilele, scoate un sunet cu limba, de genul „clac-clac“. În apropiere auzim mormăituri, însoţite de un zgomot de crengi rupte. Ghidul ne face semn să înaintăm încet, într-o linişte absolută. Apoi ne şopteşte să ne lăsăm pe vine şi ne arată cu degetul ceva printre copaci, cam la o distanţă de 8 m. În acea clipă dăm cu ochii de el: în faţa noastră e Makumba!

Freamătul pădurii amuţeşte ca prin minune; nu ne mai auzim decât bătăile inimii. Pe toţi ne nelinişteşte un singur gând: ne va ataca oare Makumba? Dintr-o dată, Makumba îşi întoarce privirea spre noi şi, după ce ne cercetează în treacăt, ne salută căscând larg. Răsuflăm cu toţii uşuraţi!

Deşi în limba aka numele Makumba înseamnă „Vitezomanul“, în prezenţa noastră Makumba îşi ia în tihnă micul dejun. În apropiere, două gorile tinere se hârjonesc. Sopo, un puiuţ de zece luni cu ochi mari, se joacă pe lângă mama sa, Mopambi, care îl trage grijulie înapoi ori de câte ori acesta, mânat de curiozitate, se depărtează prea mult de braţele ei. Ceilalţi membri ai familiei fie rup frunzele şi coaja de pe crengi, fie se joacă în grupuri, aruncându-ne pe furiş câte o privire.

După numai o oră, Makumba dă semne de plictiseală. Scoate un mormăit, se ridică în braţele-i masive şi se afundă în pădure, urmat în câteva secunde de întreaga familie. Deşi am petrecut doar puţin timp cu aceste făpturi impresionante, experienţa avută ne va rămâne în amintire vreme îndelungată.