Promovează pacea sau instigă la război?

„UN CREŞTIN nu trebuie să participe la acţiuni de război.“ Această declaraţie rezumă concepţia primilor creştini referitoare la război, afirmă Thoko şi Malusi Mpulwana în paginile revistei Echoes, publicată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (WCC). Ei adaugă că, numai „după ce s-a aliat cu cercurile politice conducătoare, Biserica Creştină a început să fie de acord cu necesitatea războiului“. Care a fost rezultatul? Sprijinul pe care creştinătatea l-a acordat războaielor ce s-au purtat de-a lungul secolelor a devenit atât de evident, încât, după cel de-al doilea război mondial, Biserica Unită a lui Cristos din Japonia s-a simţit obligată să emită un act oficial intitulat „Recunoaşterea răspunderii avute în cel de-al doilea război mondial“.

În prezent, după aproape 50 de ani de la acest război, creştinătatea nu şi-a schimbat prea mult reputaţia de participantă la război. „În cazul în care ne întrebăm dacă în calitate de creştini am spus cu adevărat un «Nu» hotărât logicii războiului şi un «Da» iubirii lui Cristos, este clar că . . . mai avem multe de mărturisit“, recunoaşte dr. Roger Williamson, care lucrează pentru Biserica Anglicană. Deşi WCC a declarat în 1948 că „războiul ca metodă de soluţionare a diferendelor este incompatibil cu învăţătura şi exemplul Domnului nostru Isus Cristos“, bisericile creştinătăţii au contribuit adesea la „bigotism, intoleranţă, îngrădirea libertăţii oamenilor şi agravarea conflictelor“, precizează dr. Williamson. Nu este de mirare că el a ajuns la concluzia că „religia . . . adesea serveşte mai mult la intensificarea conflictelor decât la încheierea lor“.

Războiul care a dus la destrămarea fostei Iugoslavii este un exemplu în acest sens. În pofida nedreptăţilor şi a actelor de cruzime care au avut loc ani la rând, bisericilor le-a fost foarte greu să adopte o poziţie unită în conflictul din această ţară. De ce? Dr. Williamson declară că, în pofida presupuselor lor legături creştine, clericii sârbi şi cei croaţi sunt la fel de divizaţi ca şi politicienii ţărilor lor. Nici aici, nici în alte părţi, clericii creştinătăţii, fie ei catolici, ortodocşi sau protestanţi, nu acţionează ca promotori ai păcii, ci ca „preoţi-militari care sunt de partea propriei lor tabere“. Deşi peste 300 de biserici sunt acum membre ale WCC, dr. Williamson recunoaşte că este „surprinzător de greu să găseşti exemple de biserici care promovează cu adevărat . . . pacea“.

Într-adevăr, este greu! Însă, spre deosebire de bisericile membre ale WCC, care doar vorbesc despre împăcare, există o religie care a reuşit deja să împace foşti membri ai diferitelor religii şi să-i ajute să devină creştini adevăraţi. În prezent, motivaţi de iubirea pe care o au faţă de Dumnezeu şi de dorinţa lor de a „urmări pacea cu toţi“ oamenii, cei peste 5,8 milioane de Martori ai lui Iehova din 233 de ţări refuză să ia parte la războaiele dintre naţiuni — indiferent că acestea au loc în zone ca America Latină, Asia, Irlanda de Nord, fosta Iugoslavie, Orientul Mijlociu sau Rwanda (Evrei 12:14; Matei 22:36–38). În schimb, ei împlinesc profeţia biblică „făurindu-şi din săbiile lor fiare de plug“ şi „nemaiînvăţând să facă război“. — Mica 4:3.

[Legenda fotografiilor de la pagina 31]

Unii Martori ai lui Iehova din Africa au fost bătuţi crunt pentru că şi-au păstrat neutralitatea sau au ajuns refugiaţi