Consiliul Mondial al Bisericilor de acord cu existenţa unor diferenţe

ÎNTRE 3 şi 14 august 1993, oraşul Santiago, Spania, a fost gazda primitoare a unui neobişnuit grup de pelerini. Oraşul a găzduit o conferinţă mondială despre credinţă şi servicii religioase, conferinţă sponsorizată de Consiliul Mondial al Bisericilor. Delegaţii doreau să realizeze un lucru extraordinar — să dea viaţă încercării, care s-a împotmolit, de a unifica bisericile creştinătăţii.

Situaţia a fost descrisă fără menajamente de către Desmond Tutu, un arhiepiscop anglican din Africa de Sud, ca fiind o „inerţie ecumenică“. „Ne-am băgat degetul de la picior în apă, însă nu avem curajul să ne aruncăm în ea“, se lamenta el.

„Aruncarea“ ecumenică nu va fi uşoară. Disensiunile din rândul delegaţilor au ieşit la iveală chiar pe parcursul ceremoniei de deschidere ţinute în catedrala catolică din Santiago. „Imnul către Sf. Iacov“, intonat în timpul slujbei, a fost criticat, deoarece glorifică secolele de agresiune a catolicilor spanioli îndreptată împotriva iudeilor, musulmanilor şi protestanţilor, cu toate că arhiepiscopul catolic Rouco îi încurajase pe participanţi să ‘împărtăşească spiritul pelerinilor şi să urmărească împăcarea în rândul creştinilor’.

Există ceva care poate sta la baza împăcării dintre catolici, ortodocşi şi protestanţi? Un grup de analiză a propus ca mai multe biserici să considere Crezul de la Niceea „drept o expresie centrală a credinţei apostolice“. Ei au sperat că acest crez ar putea fi „un mijloc prin care să se realizeze unitatea credinţei“, chiar dacă ar exista „o diversitate de păreri“.

‘Diversitatea de păreri’ s-a făcut auzită de repetate ori pe parcursul conferinţei. Delegaţii ortodocşi şi catolici şi-au exprimat obiecţiile faţă de recenta decizie luată de anglicani care aprobă ordinarea femeilor. Un alt subiect de discuţie este rivalitatea dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică din fostele ţări comuniste. Arhiepiscopul Iakovos al Bisericii Ortodoxe din Grecia a afirmat că este greşit să se vorbească despre „reevanghelizarea popoarelor care sunt creştine de secole“, dar care, din nefericire, au trăit sub ateismul comunist timp de decenii. De fapt, un raport al conferinţei condamna „prozelitismul“ ca fiind o barieră în calea unităţii, deşi a recunoscut că este nevoie de o ‘înţelegere mai clară a laturii misionare a Bisericii’.

Samuel B. Joshua, episcop de Bombay, a definit cu tristeţe unitatea bisericilor drept un „concept utopic“. După ce a cunoscut personal problemele care au apărut din fuziunea a şase confesiuni din India, el a spus că „avantajele au fost de suprafaţă“, în timp ce greutăţile „au devenit de nesuportat“. El crede că unitatea creştină nu ar trebui căutată „în doctrine şi în serviciile religioase ale bisericilor“.

Însă unitatea care nu ia în seamă doctrinele ar fi oare o unitate adevărată? Ar putea oare religiile care nu ‘înţeleg încă latura misionară a Bisericii’ să îl urmeze cu adevărat pe Cristos? Pavel a spus că adevăraţii continuatori ai lui Cristos trebuie să continue ‘să gândească în acord’ (2 Corinteni 13:11, NW). Simplul fapt de a fi de acord cu existenţa unor diferenţe nu îndeplineşte câtuşi de puţin această condiţie.