Noua eră a descoperirilor

De la unul din redactorii revistei Treziţi-vă!

AŢI urmărit vreodată la televizor lansarea unei navete spaţiale space-shuttle? V-aţi întrebat cît de mari sînt cele două bustere? Şi cît spaţiu au astronauţii în interiorul navetei? Am avut ocazia să văd personal lucrul acesta vizitînd baza spaţială americană de la Cape Canaveral, cunoscută şi sub numele de Centrul Spaţial Kennedy, din Florida, S.U.A.

Pentru mine, care urmărisem la televizor tot felul de lansări în spaţiu şi care fusesem emoţionat de primul zbor Apollo spre Lună din 1969, a fost o experienţă memorabilă să mă aflu personal în inima acestei activităţi, doar după o oră de mers cu maşina spre est de Orlando. În timp ce intram în parcaj, am văzut în depărtare o expoziţie de rachete care fuseseră folosite în trecut pentru a trimite oameni şi instrumente în spaţiu. Şi acolo, parcată pe pista din apropierea acestor rachete, se afla o copie în mărime naturală a orbiterelor utilizate în misiunile space-shuttle. Numele său era Ambassador şi, deşi doar o simplă copie, era impresionant să o vezi, să o vizitezi şi să o fotografiezi. Avea înălţimea de 17 metri la vîrful derivei, lungimea de 37 de metri şi o anvergură de 24 de metri.

Era vineri, 22 noiembrie, anul trecut, şi eram nerăbdător să mă apropii de o platformă de lansare, în special de cea pe care se afla naveta spaţială Atlantis aşteptînd să fie lansată duminică, 24 noiembrie. Există mai multe platforme de lansare de genul acesta, dar la o distanţă de cîţiva kilometri de locul expoziţiei. Am participat deci la turul organizat cu autocarul pentru vizitarea principalelor locuri de construire şi de lansare a rachetelor.

Primul nostru popas a fost la centrul de instruire a astronauţilor, unde am văzut copii în mărime naturală ale modulului de serviciu şi lunar care fuseseră utilizate la istorica expediţie pe Lună din 1969. Modulul lunar era un aparat de-a dreptul neestetic — nu avea profilul, nici forma unui vehicul spaţial tipic. La prima vedere părea mai degrabă un conglomerat de cuburi şi piramide, avînd patru picioare ca de păianjen. Totuşi, copia sa identică a servit la debarcarea a doi bărbaţi pe Lună.

În iulie 1971, Apollo 15 a aselenizat, iar astronauţii Scott şi Irwin au descărcat automobilul lunar, Lunar Rover. Costînd 15 milioane de dolari, acesta era probabil cel mai costisitor vehicul construit vreodată. Şi dacă doriţi să îl conduceţi, tot ce trebuie să faceţi este să mergeţi pe Lună — a fost lăsat acolo împreună cu etajul de debarcare al modulului lunar! Dar nu uitaţi să luaţi cu dvs. baterii noi. Cele ale lui Lunar Rover sînt descărcate de mult timp.

Următorul nostru popas în cadrul turului a fost la centrul de asamblare a vehiculelor sau VAB (Vehicle Assembly Building). Acolo, la centrul spaţial, trebuie să vă obişnuiţi cu utilizarea acronimelor — ele sînt folosite pentru orice lucru. Chris, fost inginer la proiectul Apollo, cu care m-am întîlnit ulterior, mi-a zis: „Am fost transferat la un alt departament, şi luni de zile nu am putut înţelege multe lucruri care se spuneau deoarece acronimele utilizate de ei difereau de cele utilizate de mine!“ Ce anume face ca VAB să fie atît de deosebit? Avînd o înălţime de peste 160 de metri (echivalentul unui zgîrie nori cu 52 de etaje), o lăţime de 158 de metri şi o lungime de 218 metri, el este probabil cea mai mare clădire din lume în ce priveşte volumul sau cubajul. Acoperă o suprafaţă de 3 hectare. Este necesar să fie atît de imens deoarece aici sînt asamblate rachetele purtătoare înainte de a fi transportate încet şi cu mult efort pe platforma de lansare. Dar despre aceasta veţi afla amănunte mai tîrziu.

Ni s-a spus că VAB este atît de mare încît patru rachete Saturn 5 puteau fi asamblate aici simultan. Şi aceste rachete, destinate să poarte navele Apollo, aveau înălţimea de 111 metri. Cartea The Illustrated History of NASA explică: „Greutatea lor totală la start era enormă: 2 900 de tone. Însă motoarele rachetelor Saturn 5, dezvoltînd o tracţiune de aproape 3 500 tone-forţă, puteau ridica fără dificultate acea greutate enormă“.

În timp ce mă uitam spre vîrful acestei vaste construcţii, am remarcat nişte vulturi-curcan care se roteau în jur, profitînd de curenţii ascendenţi de deasupra acoperişului. Mi-am amintit atunci că centrul spaţial este situat în mijlocul unui vast parc naţional care adăposteşte zeci de specii de păsări, reptile şi alte animale. În călătoria noastră cu autocarul, am trecut pe lîngă cuibul imens al unui vultur de mare cu cap alb, adînc de 2 metri, cocoţat sus într-un copac. Într-un anumit sens, părea potrivit ca, acolo unde omul a obţinut unele dintre cele mai mari realizări ale sale în zborul spaţial, să zboare vulturii.

Următorul nostru popas avea să fie o zonă de observaţie de unde se puteau vedea în depărtare două platforme de lansare. Mai rămînea totuşi încă o mare întrebare. Cum transportă ei aceste rachete uriaşe la platformele de lansare aflate la o distanţă de 5 kilometri şi jumătate? Ei utilizează cele mai mari transportoare pe şenile pe care le-am văzut vreodată şi care sînt capabile să transporte o încărcătură de 6 600 de tone! Fiecare dintre aceste transportoare are dimensiunea echivalentă cu jumătatea unui teren de fotbal şi greutatea de 2 700 de tone. Dar nu vă aşteptaţi la viteze record de la aceşti monştri. Cînd sînt încărcate, ele au viteza maximă de 1,6 kilometri pe oră, iar cînd sînt fără încărcătură, 3,2 kilometri pe oră! Platforma mobilă se sprijineşte pe patru transportoare uriaşe, fiecare avînd două şenile, cîte unul la fiecare colţ. Fiecare şenilă are 57 de plăci metalice, fiecare placă avînd greutatea de aproape o tonă.

Imaginaţi-vă acum ce şosea specială a trebuit construită spre fiecare platformă de lansare, capabilă să reziste sub povara enormă a platformei mobile, a rachetei şi a navei!

Ce se poate spune despre revenirea pe pămînt a navetei spaţiale? Orbiterul are nevoie de un loc de aterizare — şi aici la Cape Canaveral, acest „loc“ este o pistă de aterizare specială, avînd un cîmp de rulaj de circa două ori mai lung şi mai lat decît pista unui aeroport obişnuit. Are o lungime de 4 600 de metri, cu un spaţiu de siguranţă de 300 de metri la ambele extremităţi. Dacă condiţiile de aterizare nu sînt bune, atunci orbiterul este deviat spre Baza Aeriană Edwards, în deşertul Californiei, la peste 3.200 de kilometri spre vest.

Imensitatea întregului proiect era copleşitoare. Şi ea dădea naştere la întrebări. Ce a realizat omul în ce priveşte cercetarea spaţială? Care au fost foloasele? Şi care sînt perspectivele zborului interplanetar? Va pune vreodată omul piciorul pe Marte?