Coloseumul — Centrul „cultural“ al Romei antice
De la corespondentul revistei Treziţi-vă! din Italia
„COLOSEUMUL! Unul dintre cele mai faimoase monumente ale Romei antice; un simbol al fostei sale puteri şi glorii şi o mărturie a unei mari atrocităţi“, spune Luca, în calitate de ghid de călătorie al prietenilor săi Marco şi Paolo.
Probabil aţi dori să ştiţi mai multe lucruri despre Coloseum — cînd a fost construit şi ce spectacole s-au ţinut acolo. A mers vreunul dintre primii creştini acolo? Au fost ei omorîţi acolo, rupţi în bucăţi de fiarele sălbatice, aşa cum cred unii? Ei bine, să ascultăm ce anume le spune Luca prietenilor săi.
Luca: „Coloseumul a fost numit iniţial Amfiteatrul Flavian deoarece a fost construit în colectiv de către împăraţii din familia Flavia: Vespasian, Titus şi Domiţian. Vespasian a început construcţia între anii 72 şi 75 e.n., fiul său, Titus, a continuat lucrarea şi a inaugurat edificiul în anul 80 e.n., iar mai tîrziu, fratele său, Domiţian, l-a terminat.“
Paolo: „Dar de ce este numit Coloseum?“
Luca: „Aceasta este o întrebare interesantă, însă răspunsul nu se cunoaşte cu precizie. Se pare că abia în secolul al optulea e.n. această arenă a ajuns să fie numită Coloseum. Unii sînt de părere că numele derivă din dimensiunile sale uriaşe. Alţii spun că din cauza colosului lui Nero din apropiere, o enormă statuie de aproximativ 33,5 m înălţime, care îl reprezenta pe Nero în calitate de zeu-soare.
„Simpla afirmaţie că el era cel mai mare dintre amfiteatrele romane nu înseamnă mare lucru dacă nu menţionăm unele detalii. De exemplu, el a fost construit în forma unei elipse, cu axa mai mare de 188 m şi cu cea mai mică de 156 m. Are un perimetru de 527 m şi o înălţime de 57 m. Lucrarea a pretins zeci de mii de tone de travertin, un fel de marmoră care se găseşte în împrejurimile oraşului Tivoli şi 300 de tone de fier pentru sudarea blocurilor de marmoră. Constructorii au utilizat totodată o mulţime de materiale pe care astăzi le-am numi prefabricate. Blocuri masive de beton şi coloane de piatră au fost fabricate în altă parte şi apoi transportate în locul construcţiei. Aşa se explică rapiditatea cu care a fost construit Coloseumul. Într-adevăr, au fost suficienţi între cinci şi opt ani pentru a ridica această construcţie masivă.“
Marco: „Chiar mă gîndeam, Luca, cîţi sclavi trebuie să fi lucrat la Coloseum!“
Luca: „Este posibil să fi fost folosiţi prizonieri de război pentru munca grea, dar asta-i tot ce ştiu. Rapiditatea cu care construcţia a fost dusă la bun sfîrşit şi varietatea materialelor utilizate demonstrează că au fost folosiţi profesionişti şi maeştri.“
Paolo: „Cîte etaje are Coloseumul?“
Luca: „Din exterior puteţi vedea trei etaje cu arcade perfect simetrice. Iniţial fiecare arcadă era împodobită cu o statuie, şi fiecare etaj avea 80 de arcade. Deasupra etajului al treilea, puteţi vedea un al patrulea etaj cu ferestre dreptunghiulare mari în zid.“
Marco: „Cîţi spectatori încăpeau în el?“
Luca: „Majoritatea lucrărilor de referinţă indică aproximativ 45.000 de locuri de şezut şi 5.000 de locuri în picioare. Unele surse pretind că el ar fi putut cuprinde peste 70.000 de spectatori. În orice caz, avea o capacitate considerabilă. Auditoriul era protejat de o enormă tendă sau velarium, care acoperea suprafaţa arenei în care erau aşezate scaunele.
„Amfiteatrul a fost construit pe o platformă de beton de 13 m grosime care a contribuit la stabilitatea sa de-a lungul secolelor. Ceea ce vedeţi acum a rezistat mai multor incendii şi cutremure de pămînt care au avut loc de-a lungul istoriei. Cei mai mari duşmani ai Coloseumului au fost, însă, făuritorii epocii Renaşterii şi ai Barocului care l-au folosit drept o sursă necostisitoare şi la îndemînă de travertin şi marmoră. Cîteva dintre cele mai importante clădiri din Roma au fost construite sau restaurate cu materiale luate de aici. Dar să intrăm înăuntru.“
Paolo: „Ce ruine impresionante! Spune-mi, Luca, ce obişnuia să fie acolo, jos, în mijloc?“
Luca: „Aceea era zona subterană pentru echipamentul folosit la spectacole. Decorul pentru scenă era păstrat acolo alături de cuştile pentru animalele sălbatice, de arme şi de ascensoarele cu contragreutăţi pentru ridicarea animalelor sălbatice şi a gladiatorilor la nivelul arenei. Duşumeaua arenei care acoperea zona subterană era făcută din lemn. Acesta este motivul pentru care nu a rămas nici o urmă din ea. Perimetrul arenei era înconjurat de o plasă sau îngrăditură metalică protectoare înaltă. Pe această plasă care era susţinută de stîlpi se aflau ţepi şi cornete de fildeş care împiedicau animalele sălbatice să se caţăre pe ea. Ca o precauţie suplimentară, se pare că existau numeroşi arcaşi plasaţi în jurul arenei.“
Paolo: Spectatorii trebuiau să plătească pentru a intra?“
Luca: „Nu, intrarea în Coloseum era gratuită. Aceasta făcea parte din politica împăraţilor care ofereau reprezentaţii gratuite pentru a ţine poporul sub control. În realitate, aceste spectacole erau ca un drog care corupea conştiinţa poporului. Poetul roman Juvenal utiliza faimoasa expresie «panem et circenses», «pîine şi jocuri de circ», deplîngînd comportamentul poporului roman care trăia în special pentru a mînca şi pentru a se distra.
„Societatea romană era divizată în clase aşa după cum reiese din repartizarea locurilor în arenă. Locurile din faţă erau rezervate senatorilor. În spatele acestora erau locurile nobililor şi restul, mai sus, erau locurile pentru femei şi sclavi.
Marco: „Aici se luptau gladiatorii?“
Luca: „Da. Existau două tipuri principale de spectacole, munera, sau lupta dintre doi gladiatori şi venationes, vînătoarea de animale sălbatice. De asemenea, aici erau omorîţi şi criminalii, fiind predaţi neînarmaţi gladiatorilor sau aruncaţi la animalele sălbatice. Moartea lor oferea un spectacol oribil pentru «distracţia» publicului.“
Paolo: „Dacă bine îmi amintesc, gladiatorii erau sclavi, nu-i aşa?
Luca: „Da, sclavi aleşi îndeosebi dintre prizonierii de război care acceptau orice muncă pentru a-şi scăpa pielea. Unii erau criminali care, pentru a evita sentinţa de condamnare la moarte, căutau o şansă mai bună în lupta de gladiator. Alţii deveneau în mod voluntar gladiatori. Existau şcoli care îi instruiau înainte de a-şi începe cariera. Li se permitea să utilizeze diferite instrumente de luptă, cum ar fi sabia sau suliţa şi scutul, sau plasa şi tridentul (furca cu trei dinţi). Chiar dacă întrecerile erau numite ludi gladiatorii, jocurile gladiatorilor, astfel de întîlniri erau spectacole tragice care adeseori sfîrşeau cu moartea unuia dintre concurenţi.“
Marco: „Într-adevăr, îmi aduc aminte că atunci cînd gladiatorii intrau în arenă, îl salutau pe împărat cu cuvintele, «Ave, Caesar, morituri te salutant», ceea ce înseamnă, «Slavă ţie, cezar, cei ce merg la moarte te salută.»”
Paolo: „Ce se poate spune despre acea scenă din filme în care împăratul îşi întinde mîna cu degetul mare în jos pentru a decreta moartea gladiatorului înfrînt — s-a întîmplat acest lucru în realitate?
Luca: Da, s-a întîmplat. În perioada de început, învingătorul era cel care decidea soarta celui învins. Mai tîrziu, acest drept i-a fost dat împăratului însuşi care decidea după ce auzea verdictul din partea mulţimii. Dacă spectatorii considerau că cel învins se luptase în mod curajos, ei îşi ridicau degetele şi ţipau, «Mitte!» (Lasă-l!), cerînd ca viaţa sa să fie cruţată, şi dacă împăratul arăta şi el un deget ridicat, celui învins i se permitea să trăiască. Dacă, în schimb, spectatorii considerau că cel învins a acţionat în mod laş, ei îşi lăsau în jos degetele şi ţipau, «Iugula!» (Ucide-l!) Dacă împăratul repeta acelaşi gest, moartea gladiatorului învins era pronunţată. Tot ce putea el să facă era să-şi întindă gîtul înaintea învingătorului pentru a primi lovitura mortală. Toate acestea se petreceau printre aplauzele şi ovaţiile mulţimii. Învingătorului i se dădeau atunci daruri preţioase şi monezi de aur.“
Marco: „Ce spectacol crud!“
Luca: „Adevărat! A curs literalmente sînge uman fără să mai vorbim despre sîngele animalelor sălbatice care erau omorîte. Spectacolele cu animale erau adeseori simple reprezentaţii ale unor animale sălbatice dresate care se supuneau ordinelor dresorului lor, foarte asemănător cu ceea ce vedem în zilele noastre în arenele de circ. Dar de cele mai multe ori, animalele sălbatice se luptau între ele sau erau urmărite şi ucise. Era un adevărat masacru. Imaginaţi-vă, atunci cînd Coloseumul a fost inaugurat, 5.000 de animale sălbatice au fost ucise într-o singură zi!“
Paolo: „ Mă întreb cum puteau oamenii să se bucure de astfel de lucruri.“
Luca: „Ei bine, să ne gîndim la meciurile de box din zilele noastre. Spectatorii ţipă manifestîndu-şi astfel aprobarea că îl văd pe învins aruncat la pămînt cu faţa brăzdată de sînge. Sau ce putem spune despre cei care sînt atraşi de filme care încearcă să înfioreze publicul arătînd la tot pasul vărsări de sînge, omoruri şi oameni spintecaţi? Oamenii din zilele noastre sînt probabil tot atît de insensibili.
„Arenele erau, aşadar, locuri de violenţă şi corupţie. Din acest motiv primii creştini erau foarte atenţi să nu le frecventeze. De fapt, Tertullian, scriitor din secolul al treilea, în lucrarea sa De spectaculis, a definit ceea ce se petrecea în arenă drept «o absurditate» şi a subliniat că arena «era complet străină» creştinilor.“
Marco: „Este posibil ca unii creştini să fi murit ca martiri în Coloseum?“
Luca: Indiscutabil, unii creştini au murit în arenele romane, sfîşiaţi de animalele sălbatice. Unele surse istorice dovedesc acest lucru. Este posibil ca la 1 Corinteni 15:32, apostolul Pavel să se fi referit la faptul că el a fost expus periculoaselor fiare sălbatice în arenă la Efes.
„În mod sigur, într-un anumit loc din Roma, creştinii au suferit o moarte de martir, dar este imposibil de precizat dacă ei au fost sau nu martirizaţi în Coloseum. Enciclopedia Universale, volumul 4, spune: «Nu a fost dovedit din punct de vedere istoric că Coloseumul a fost un loc de tortură pentru creştini.» Însă, unii autori catolici pretind că a fost. Evident, ei îşi bazează opiniile pe legende care au luat naştere în perioadele următoare şi care au fost acceptate de către ierarhia catolică.
„Însă, ceea ce este încurajator pentru creştinii de astăzi este faptul că discipolii din vechime ai lui Cristos au fost fideli pînă la moarte hotărîrii lor de a-şi menţine neutralitatea într-o lume violentă. Lucrul cel mai important nu este aşadar să ştim unde anume a avut loc martirizarea lor ci dacă ei şi-au menţinut pe deplin integritatea.
„V-a făcut plăcere vizita la acest colos al arhitecturii romane?“
„Desigur,“ răspund Paolo şi Marco, „şi îţi mulţumim pentru excelentele explicaţii.”
Pietrele care ne vorbesc prin istorie pot dezvălui multe lucruri interesante. Coloseumul scoate în evidenţă extraordinarele talente ale anticilor romani în domeniile arhitecturii şi construcţiei. Ei au fost constructori de poduri, drumuri, apeducte, teatre, arene, temple şi palate. Însă, Coloseumul a fost scena unor spectacole înspăimîntătoare la care creştinii atît în trecut, cît şi în prezent, refuză să participe fie ca spectatori fie ca participanţi voluntari.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Partea interioară a Coloseumului de astăzi
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Coloseumul în gloria sa condamnată