Aruncarea unei plase de pescuit

Pescarii de la Marea Galileei foloseau două tipuri de plase de pescuit: una cu ochiuri fine, folosită la prinderea peștilor mici, și alta cu ochiuri largi, folosită la prinderea peștilor mai mari. Spre deosebire de năvod, pentru manevrarea căruia era nevoie de cel puțin o barcă și de un grup de pescari, plasa de pescuit putea fi mânuită de un singur pescar, care stătea într-o barcă sau în picioare pe țărm ori în apropierea țărmului, în apă. Plasa de pescuit putea măsura 6 m sau mai mult în diametru și, pe toată această circumferință, avea prinse pietre sau greutăți de plumb. Dacă era aruncată corect, plasa se întindea bine și lovea apa ca un disc plat. Mai întâi se scufunda marginea cu greutăți și, pe măsură ce plasa se lăsa la fundul apei, peștii erau prinși în interior. Pescarul putea apoi să se scufunde și să scoată peștii prinși în plasă sau putea trage cu grijă plasa la mal. Această tehnică de pescuit presupunea multă îndemânare și eforturi susținute.